Follow by Email

duminică, 19 februarie 2012

din meditatiile Parintelui Arsenie Boca

18 fragmente
1.
Copii ajung în bratele lui Dumnezeu, fiindcã ei sunt cel mai aproape de El. Modul lor de a fi, e cel mai iubit de Dumnezeu. Înteleptii îl înteleg pe Dumnezeu, ca pe o necesitate în explicarea lumii. Copii îl au, ca pe un tatã de pe celãlalt tãrâm. Iatã de ce copii sunt în Adevãr, pe când înteleptii pe dinafara lui. [Arsenie Boca, Meditatii, manuscris dactilografiat, pag. 26]
2.
Cãsãtoria are multe motive sã fie tainã. Când familia nu va mai fi întemeiatã pe tainã, oamenii vor fi o turmã de fiare destrãbãlate. [pag. 33]
3.
Noi, dimpotrivã, cãutãm pe toate cãrãrile, cum sã scãpãm de cruce , cum sã ne strigãm nevinovãtia, cum sã ne ascundem pãcatele si sã strigãm în gura mare, cruce grea avem de dus.
Ne numim crestini, dar ducem crucea târâs si am fi buni bucurosi sã scãpãm de ea. Noi facem de rusine Crucea lui Hristos, dar si Crucea lui Hristos ne face pe noi de rusine. Cãci sã fim drepti : nouã încã nu ne-a îndesat nimeni cununa de spini pe cap, încã nu ne-a bãtut nimeni piroane în mâini si în picioare, si încã nu si-a bãtut nimeni joc de noi, cum si-a bãtut de Iisus. Dar, chiar acestea toate de le-am pãtimi, trebuie sã rãbdãm pentru mântuirea noastrã, asa cum le-a rãbdat Hristos, tot pentru a noastrã mântuire. Nu este o altã cale de mântuire, de ispãsire a pãcatelor, decât calea Crucii. Dacã ar fi fost alta, Dumnezeu ne-ar fi arãtat-o pe aceea. [pag. 45]
Deosebirea, marea deosebire între noi si Iisus, e cã Iisus n-avea vinã, pe când noi toti avem vinã. Si iarãsi, cea mai mare deosebire: Cel nevinovat, Iisus a primit crucea, n-a ocolit-o, nu s-a apãrat de ea, n-a stricat nevinovãtia Sa, n-a amenintat stãpânirea omeneascã ce-L rãstignea, ci s-a purtat blând, ca Mielul lui Dumnezeu cu cei ce-L rãstigneau, si-L huleau dupã ce L-au rãstignit.
4.
Lucrând în sensul înzestrãrilor, lucrezi în sensul destinului. Omul e nelinistit, câtã vreme nu stie ce vrea Dumnezeu cu el, ce vrea Dumnezeu de la el.
Viata nu e un scop în sine; numai un mijloc; e numai cadrul unui destin sau e în cadrul unui destin. Multi se tem de cuvântul destin, ca nu cumva sã însemneze predestin, prin urmare sã se trezeascã într-o doctrinã fãrã libertatea vointei, deci fãrã conceptul specific al responsabilitãtii ultime.
Cum sã nu rãspunzi de ce si-a dat Dumnezeu? Si cum sã nu rãspunzi, dacã n-ai fãcut ce ti s-a dat sã faci? [pag. 85]
În crestinism omul e ridicat pânã la cinstea de colaborator al lui Dumnezeu, iar aceastã colaborare e destinul. Talantii - talentele, sunt înzestrãrile acestei colaborãri ale lui Dumnezeu cu omul.
5.
Si totusi Iisus avea o “odihnã”, odihna misiunii Sale în lume, care se împlinise si se va împlini deplin, oricât vor scrâsni împotrivã portile iadului. Dar sã luãm model un om dintre noi, Sfântul Ioan Gurã de Aur, care mãrturiseste cã: “mai multe sunt furturile care zbuciumã sufletul preotului, decât talazurile care bântuie marea”.
Linistea, odihna, nu ti-o dã decât dorul de a îmbrãtisa destinul Sãu, e una cu noi; iar noi nu suntem singuri. Deci nu poti fi blând si smerit cu inima, pânã nu iesi din tine si te muti în Iisus. În tine esti trufas si tulburat, în Iisus esti blând si smerit si odihnit cu sufletul. Deci Iisus e odihna noastrã, de aceea El se îmbie mereu tuturor necãjitilor si vamesilor lumii, sã le fie dulamã, sã le fie inimã, sã le fie ideal în viatã. [pag.93, 94]
Blândetea si smerenia inimii, pe care ni le îmbie Iisus odihnã, nu le avem odihnã decât prin Iisus. Cu alte cuvinte, persoana lui Iisus îsi rãsfrânge blândetea si smerenia Sa prin noi si asa se face liniste, altfel nu se face. Dar ce sã întelegem cã toatã odihna lui Iisus, care n-avea loc unde sã-si plece capul, si pe care nu l-a vãzut nimeni râzând, dar plângând adesea, cum glãsuieste traditia, toatã odihna lui Iisus nu-i decât o cruce a iubirii si sfâsiere de milã, o zguduire a sufletului de mila surorilor lui Lazãr, o sudoare de sânge ce picurã ca apa si încã o zguduire în suflet, când avea Iuda sã-L vândã.
6.
Un locuit de Dumnezeu e strãmutat în alte evidente ale existentei. Prezenta lui provoacã lumea si-o antreneazã într-un conflict de limitã. Lumea nu mai are ce-i face, decât sã omoare mãrturisitorii, amãgindu-se, cã prin aceasta a scãpat de realitatea ce-i contrazicea si-i mustra linistea. [pag. 97]
7.
În toatã lumea nu gãsesti un lucru mai usor de fãcut decât pãcatele si iarãsi nimic nu pricepe omul mai greu ca: “Ce-i acela pãcatul?, când petrece în el. De aceea pãcãtuim cu usurintã, dar ne pocãim anevoie! Altã privintã care te împiedicã de la spovedit e cã judecã preotii, esti nemultumit de preot, iar de care ai fi multumit, ti-e fricã. La unul nu te lasã pãcatele lui, la altul nu te lasã sã mergi pãcatele tale.” [pag. 108]
8.
Sunteti nemultumiti de preoti, dar care ce ati fãcut pentru preoti, ca sã fiti mai multumiti? Cerut-ati de la Dumnezeu un copil mãcar pe care sã-l închinati slujirii lui Dumnezeu? Credeti cã vina o poartã numai ei, preotii ? Si sunt fii vostri. Cum i-ati nãscut, asa-i aveti. Ce le bãgati de vinã? Tot poporul e rãspunzãtor cã nu are slujitori mai strãvezii spre Dumnezeu. Poporul îsi are în toate privintele povãtuitorii pe care îi meritã! Nu mai stati cu gânduri ucigase împotriva copiilor, cã nu stiti în calea cãrui dar de la Dumnezeu te-ai gãsit împotrivã, si ai sã dai seamã, ci nasteti copii cu gândul sã fie slujitorii lui Dumnezeu între oameni. [pag. 109]
9.
Noi nu fãgãduim sã-L urmãm pe Iisus în marea cãlãtorie interioarã a întoarcerii la Tatãl, si prin simpla noastrã hotãrâre Providenta divinã realizeazã treptat aceastã dorintã a noastrã. Asa dãm de primul examen de admitere, examenul crucii. Pânã aici noi eram o sumã de dorinte si aranjamente pãmântesti, care întunecau chipul lui Dumnezeu din viata noastrã. Deci Crucea e la acest loc al hotãrârii, linia înaintea dorintelor noastre omenesti, peste care coboarã Dumnezeu o dungã de-a curmezisul. Providenta, urmãrind interesul nostru vesnic, trimite peste socotelile noastre corecturi divine. Toatã aceastã corecturã o simtim ca o experientã de cruce, trebuie sã treacã putinã vreme de reculegere ca sã pricepem “cã asa cum s-a întâmplat” a fost cel mai bine, iar nu cum am fi vrut noi în îngustimea noastrã. Suferinta aceasta care ne simplificã treptat viata, care pune conditia crucii în fatã, e simbolul nesfârsitei posibilitãti de desãvârsire. [pag. 121, 122]
Nu stiu pe lume o biruintã mai mare, ca aceea de a te lepãda de tine si a ajunge liber: “e trãirea libertãtii spiritului”. Adevãrul vã face liberi. Deci, întelegem cã fãrã aceastã vamã a fãpturii noastre vechi, stãteam în minciunã, încoltiti de iluzii si striviti sub rotile necesitãtii fãrã iesire. De aici ne scoate Iisus. Când se întâmplã aceasta? Când îl cunoastem pe Iisus ca inimã a inimii noastre, ca suflet al sufletului nostru. Îl putem cunoaste numai în iubirea si bucuria pe care o simtim când renuntãm la eul nostru si ne aflãm fatã cãtre fatã cu Dânsul.
10.
Rãnile invidiei sunt adânci si ascunse si ele nu suferã vindecare, ca unele ce s-au închis în durerea lor oarbã, în ascunzisurile propriei sale suferinti. Cel invidiat poate sã scape si sã ocoleascã pe invidios, dar invidiosul nu poate scãpa de sine însusi. Tu, invidiosule, dusmanul tãu e cu tine, vrãjmasul ti-e continuu în inimã, primejdia e închisã în adâncul tãu : esti legat cu un lant neîndurat, esti prizonierul invidiei si nici o mângâiere nu-ti vine în ajutor. A prigoni pe un binecuvântat de Dumnezeu si a urã pe cel fericit, iatã o nenorocire fãrã leac. [pag. 129, 130]
Invidiosul nu primeste doctor pentru boala lui si nu poate gãsi leac tãmãduitor al suferintei, desi Sfânta Scripturã e plinã de ele. El asteaptã usurarea bolii numai într-un singur fel: sã vadã prãbusit pe unul din cei invidiati. Capãtul urii lui e sã vadã pe cel invidiat, din fericit, nefericit, din norocos, nenorocit. Pe unii oameni cu totul potrivnici, binefacerile îi îmblânzesc. Pe invidios însã, binefacerile mai mult îl înrãiesc, cu cât invidiosul are parte de mai mari faceri de bine, cu atât mai tare fierbe de ciudã, mai mult se supãrã si se mânie. Multumind pentru darurile primite si mai mult se cãtrãneste de purtarea binefãcãtorului. Ce fiarã nu întrece invidiosul prin rãutatea nãravului lui? Ce sãlbãticie nu depãseste el prin cruzimea lui? Câinii, cãrora li se aruncã o coajã se domesticesc. Leii cãrora li se poartã de grijã, se îmblânzesc. Invidiosii însã, mai mult se iritã când li se aratã îngrijire si atentie.
11.
Durerea nu e obiect sãnãtos de meditatie. De durere trebuie sã scapi, sã o depãsesti, sã fi deasupra ei. Dar trebuie sã vinã cineva sã te scoatã din cercul tãu chinuitor de îngust. Cãci durerea ta te ia în vârtejul ei si te închide dinspre toatã lumea si dinspre orice lume. E parcã o prelungire a iadului dupã tine. Cu cât orizontul tãu e mai îngust si mai îngust de durerea ta, cu atât nelinistea e mai mare - si poate sã fie mai mare ca la toatã lumea. [pag. 159]
12.
Omul cere lui Dumnezeu, cere minuni. În definitiv, ce cere omul? Cere sfintenia pe care a pierdut-o. Acesta-i singurul lucru pe care-l cere si Dumnezeu din partea omului. Iar sfintenia vietii o pot avea si oamenii cu trup neputincios. De aceea, nouã, preotilor ne-a dat Iisus numai jumãtate din darul Sãu, rãmânând ca cealaltã jumãtate, însusi sã o îndeplineascã, când va înceta desãvârsit slãbãnogia omului "la înviere". Dar a doua nu se dobândeste fãrã prima. [pag. 214, 215]
A fãcut Iisus minuni si oamenii cred cã, cele mai mari sunt cele care privesc sãnãtatea trupului. Dar marea minune a Învierii din morti, e ceea ce mãrturisim când zicem: “Astept învierea mortilor si viata veacului ce va sã vie”. Abia atunci va scãpa firea omului de slãbãnogie. Pânã atunci are putinta de a scãpa de pãcate. Si aceasta e mai mare minune decât a tãmãdui un stomac, o mânã uscatã, sau repararea unui ochi. Sunt lucruri grele si acestea , dar n-au nimic religios în ele, le fac si medicii.
13.
Cel ce-si vãdeste Pãstorului sãu serpii ispitelor, credinta adevãratã dovedeste; iar cine-i ascunde, pe drumul pierzãrii se aflã.
Cine va ajunge la cuget curat, ascultã desãvârsit pe Pãrintele sãu, acela nu se va teme de moarte, ci ca pe un somn spre o altã viatã îi va fi.
Cel ce uneori ascultã pe pãrintele sãu, si alteori nu, se aseamãnã unui bolnav de ochi, ce pune pe ei odatã ierburi tãmãduitoare, altãdatã var nestins. Cãci zice: “unul zidim si altul stricând, ce au folosit? fãrã numai ostenealã în zadar!”
Sã nu ne speriem vãzând cã si dupã mãrturisire nu se dã rãzboi, cã mai bine este a ne lupta cu întinãciunea, decât cu trufia. [pag. 215, 216]
Sufletul ce cugetã la mãrturisire, ca de o frânã se împiedicã de la pãcate. Iar cine n-ar frâna, le va face fãrã grijã, fiind în întuneric. Când lipseste mai marele nostru, sã avem mãcar chipul lui în minte si despre tot ce am sti cã s-ar scârbi, de ar fi de fatã, sã nu facem, fie cuget, fie vorbã, fie lucru, fie hranã, fie somn si orice alta de la acestea sã ne întoarcem. Atunci cunoastem cu adevãrat, cum e ascultarea noastrã. Numai copii fãrã minte se bucurã de lipsa dascãlului lor. Ceilalti însã, o socot o pagubã.
14.
Sã nu dati vina pe Dumnezeu, cã El ne uscã pãmântul de sub picioare si vlaga din oase. Sã nu-i faceti nedreptatea aceasta!
Toate necazurile, noi ni le-am pricinuit, cu pãcatele noastre si ele sunt urmãri si plata îndesatã pentru pãcate, pânã vom întelege la îmblãtealã, ne iau de nas, ca sã ne sãturãm odatã de ele. [pag. 218]
Omul se roagã de Dumnezeu sã-l scape de necazuri, iar Dumnezeu se roagã de om sã-si schimbe purtãrile. Socotiti si voi, care de cine sã asculte întâi?
15.
Dacã veti avea si rãbdare în necazuri, sã stiti cã veti avea si Duhul Sfânt. Dar dacã veti avea si puterea de a multumi în necazuri, atunci strãluceste Duhul Sfânt în voi. [pag. 236]
16.
Vreau sã vã schimb lacrimile voastre în bucurie, multumind lui Dumnezeu de toate durerile si schimbându-vã purtãrile, vã ve-ti bucura. O veti face? [pag. 242]
Eu nu vã dau canoane ca ceilalti preoti, mãtãnii, rugãciuni, post, ci îndemn sã vã schimbati purtãrile si sã-i multumiti lui Dumnezeu de crucea pe care v-a dat-o, cãci Sfânta Bisericã si Sfânta Împãrtãsanie le stiti, dar faptul acesta l-am gãsit de cuviintã sã vi-l spun mai mult.
17.
Multi ati mãrturisit pãcatele voastre si totusi cugetul vã mai mustrã. Oare de ce? De aceea, ori cã n-ati primit leacul dupã mãrimea ranei, ori cã l-ati primit, dar nu l-ati fãcut. Si vã mai mustrã cugetul chiar si dupã ce ati împlinit toatã “pocania” si dupã ce veti fi ispãsit pãcatele acelea, pentru cã mai sunt pãcate nemãrturisite si pânã ce nu le vei mãrturisi toate si nu vei ispãsi de bunã voie toate, nu vei avea pace cu pârâsul tãu. Cãci cugetul nostru, când ne mustrã, sã stiti cã e glasul lui Dumnezeu în noi. Dacã noi am fi cum trebuie, glasul acesta al lui Dumnezeu ne-ar învãta tainele lui Dumnezeu si ne-ar rãpi în rai încã de pe pãmânt, dar nu poate de multimea si greutatea pãcatelor noastre. De aceea ea ne tot mustrã, cã doarã, doarã ne va apuca lucrul ispãsirii, lucrul curãtirii. [pag. 282, 283]
18.
Ispãsirea de nevoi e de obicei mai asprã ca ispãsirea de bunã voie, pentru cã si pãcatele nemãrturisite sunt mai grele decât cele mãrturisite. Cu toate acestea, tu în nestiintã, te porti împotriva rânduielii lui Dumnezeu în ceea ce îti trimite Dumnezeu spre ispãsire, sã strici si sã întorci spre mai mare osândã, cãci toate le poate Dumnezeu fãrã tine, dar sã te mântuiascã din lumea aceasta nu poate fãrã tine. Nici tu nu te mântuiesti fãrã mâna lui Dumnezeu si nici Dumnezeu nu te ridicã, dacã tu nu-i întinzi mâna. Destul îti este, cã te cerceteazã mereu si atât de mult te roagã! [pag. 283, 284]

Cu pãcatele nemãrturisite are Dumnezeu altã socotealã; tot socotealã milostivã, însã pe noi ne usturã. Stiind Dumnezeu nãtângia noastrã nu ne va lãsa pãrãsiti în întunericul necunostintei, ci ne trimite necazuri sau pocanie fãrã voie: dureri, pagube, vrajbe, tulburãri, copii slabi si orice altã suferintã.Selectie de Pr. Ioan Velcherean


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu