Follow by Email

sâmbătă, 21 ianuarie 2012

Furtunile timpurilor noastre

Nu m-am lenevit ca nu am mai scris de-o saptamana. Starea mea de sanatate m-a pus la pamant, cum se spune (sau, mai precis, la pat) cateva zile si m-a impiedicat sa-mi adun gandurile. Dar am reusit, mai ales datorita prietenilor, sa ma adun. Si vreau sa va fac o bucurie. O prietena buna si veche mi-a trimis o poezie care m-a cutremurat. Am inteles ca circula pe net si vreau sa o aveti si voi, in cazul in care nu ati vazut-o anterior:

SINGURA MEA AVERE

Spuneți-mi, n-ați văzut cumva o țară ?
Am fost plecat vreo patru ani pe-afară;
Azi am venit. și-o caut cu ardoare,
Dar n-o găsesc și-n suflet rău mă doare.

O caut peste tot, am fost și-n sate,
Ogoare plâng în buruieni lăsate,
Înspre păduri, potecile uitate
M-au rătăcit într-un pustiu de cioate.

Acasă poarta nu e zăvorâtă,
Căci mama tot mai iese și se uită;
Atâta dor i-a mai rămas pe lume,
Feciorii să-i mai strige iar pe nume.

Mosneagul iese-n cale. și-o întreabă:
"Vine? La anul, cred! Acu-i la treabă,
La noi în tară-i multă sărăcie.
Știu ei - că de-or veni, la ce să vie?!"

Spuneți-mi, n-ați văzut cumva o țară
Cântată de poeți odinioară,
Cu ochi de cer și plină de verdeață?
Am fost și-am căutat-o și la piață.

Acolo nu era, de bună seamă,
Că prea o înjurau români de mamă;
Harbuzul, pătrunjelul, biata prună,
Erau culese parcă. de pe Lună!

Chiar, voi nu ați văzut pe jos o țară,
Călcată în picioare și murdară?
Ce-aveți cu ea? Nimica nu vă cere,
Eu o declar singura mea avere!...
Spuneti-mi ca nu v-am adus macar o lacrima in ochi!
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu